Sindromul iradierii acute (cunoscut și sub denumirea de boală de iradiere) reprezintă o multitudine de efecte asupra sănătății cauzate de expunerea la doze mari de radiații ionizante într-o perioadă scurtă de timp.[1] În primele zile simptomele pot include greață, vărsături și pierderea apetitului. Această perioadă poate fi urmată de câteva ore până la săptămâni, cu simptome reduse. După aceasta, în funcție de doza totală de radiații, persoanele pot dezvolta infecții, sângerări, deshidratare și confuzie sau poate exista o perioadă cu câteva simptome. Urmează fie recuperarea, fie decesul. Simptomele pot începe în decurs de o oră și pot dura câteva luni din momentul expunerii.
Iradierea are loc atunci când o mare parte a organismului este expus, în general, unei surse externe (situată în afara corpului), pentru câteva minute și implică o doză totală mai mare de 0,7 Gy (70 rad).[1] În general, aceasta se împarte în trei tipuri: (i) sindromul măduvei osoase (0,7 până la 10 Gy); (ii) sindromul gastrointestinal (10 la 50 Gy); și (iii) sindromul neurovascular (> 50 Gy). Astfel de surse de radiații pot include reactori nucleari, ciclotroni și anumite dispozitive utilizate în tratamentul cancerului. Celulele cele mai afectate sunt, în general, cele care se divid rapid. Diagnosticul se bazează pe istoricul expunerii și simptome. Repetarea hemogramei poate indica severitatea expunerii.
Tratamentul sindromului iradierii acute este în general de îngrijire suportivă. Aceasta poate include transfuzii de sânge, tratament cu antibiotice sau transplant de celule stem. Dacă materialul radioactiv rămâne pe piele sau în stomac, acesta trebuie îndepărtat. Dacă fost inspirat sau ingerat iod radioactiv, poate fi recomandat tratamentul cu iodură de potasiu. Complicațiile precum leucemia și alte tipuri de cancer printre supraviețuitori sunt gestionate ca de obicei. Rezultatele pe termen scurt depind de doza rezultată în urma expunerii.
Sindromul iradierii acute este – în general – rar. Un singur eveniment poate totuși afecta un număr relativ mare de persoane. Cazuri notabile s-au produs în urma bombardării atomice a Hiroshima și Nagasaki și a catastrofei de la centrala nucleară de la Cernobîl. Sindromul iradierii acute diferă de sindromul iradierii cronice, care apare după expuneri prelungite la doze relativ mici de radiații.
Modificări ale pielii[modificare | modificare sursă]
Sindromul de iradiere cutanat se referă la simptomele cutanate ale expunerii la radiații.[1] La câteva ore după producerea iradierii poate apărea o roșeață tranzitorie și inconsistentă (asociată cu mâncărime). Poate apărea apoi o fază latentă ce durează de la câteva zile până la câteva săptămâni, când este vizibilă o înroșire puternică, vezicule și ulcerații ale locului iradiat. În cele mai multe cazuri, vindecarea are loc prin mijloace regenerative; totuși, dozele foarte mari de iradiere a pielii pot provoca pierderea permanentă a părului, deteriorarea glandelor sebacee și de transpirație, atrofia, fibroza, pigmentarea cutanată scăzută sau crescută, respectiv ulcerația sau necroza țesutului expus. În mod special, așa cum s-a observat la Cernobîl, atunci când pielea este iradiată cu particule beta cu energie ridicată, descuamarea umedă și efecte similare timpurii se pot vindeca, dar sunt invariabil de colapsul sistemului vascular dermic după circa două luni, rezultând în pierderea grosimii totale a pielii expuse. Acest efect a fost demonstrat anterior asupra șoriciului de porc folosind surse beta de energie înaltă la Churchill Hospital Research Institute din Oxford. Vezi sursa info AICI
